Acasa...

In weekend am zburat un pic din bucuresti. Am fost o zi acasa, la Alexandria.
Cand am ajuns sambata seara, era atat de frumos, cum mi se pare ca nu a mai fost demult ! Am gasit motive sa ma plimb un pic, cu ghiozdanul greu in spate (toate balariile mi le-am carat acasa), ca doar nu ma astepta nimeni in prag. Am simtit cum e sa respiri liniste. Multa multa liniste. Atat de multa, incat cred ca respiram mai rar, ca sa aud mai bine.

Ma uitam pe centru. Copaci, iarba.. oameni imbracati frumos, la costum, elegant.. se plimbau. Si-atat. Fara nicio directie. Mergeau incet, zambeau, vorbeau. Intre ei, surprinzator. Si pe bancutele de pe marginea centrului, multi copilasi. Demult n-am mai vazut copilasi alergand in voie, cu parintii pe urmele lor. Aici, in bucuresti, ii tin in carucioare. Acasa, parintii stau cu fata la copiii din carucioare, ii privesc, se joaca cu ei. Aici, sunt doar o forta ce ii impinge. Atat. Nicio conexiune. Ma uitam uimita. Si cu un zambet larg, tamp.

Acasa, in patul meu cu plapuma grea cu care ma luptam multe luni pe an, cu televizorul atat de aproape de perna, singura in casa, am avut sentimentul ca eram undeva la Polul Nord si daca ar fi inceput sa se crape gheata, as fi auzit tot.

M-am simtit atat de departe de "lumea dezlantuita". Acolo totul merge in ritmul lui: incet sau foarte incet. Acolo, Lumea traieste. Aici, doar alearga, se grabeste. Niste animale, in hoarde, disperate. Si respiratul unde a ramas? Emotia?

Si am ramas cu gandul acolo. Si de-asta nu vreau buletin de bucuresti. Pentru ca eu nu sunt de aici si nu ma recunosc in nimic de aici. Si nici nu vreau sa ma obisnuiesc cu raul. Si nu apartin acestei lumi. Ma uit ametita la impinsul de la metrou, la aglomeratie, la tristete...

Eu nu sunt de aici...