Acum cateva zile, vacanta mea nu mai putea avea loc. Oficial si cat se poate de final, ca sa zic asa. Deja gandisem alte planuri, pe repede-inainte, unde si cand sa plec. Trebuia sa se intample luna asta, no other way, ca nu mai aveam la cine sa merg. Lucrurile o cam luasera razna.
Ieri, bajbaiam pe internet, aiurea. Am gasit-o pe Dee. Si am inceput sa vorbesc, aiurea, despre ce planuri avusesem si cum nu a fost sa fie. Si i s-a parut interesant. Si-am vorbit si mai mult. S-a (am) convins 99%. Ramane pe saptamana asta. Nu vreau sa mai creez povesti sau, si mai rau, basme. O sa vad ce o sa fie pana vineri, cand e ziua confirmarii. Si daca va fi sa nu se intample, inseamna ca asa e dat. Mai mult decat atat, nu prea aveam ce sa fac.
De ce am vorbit cu Dee despre asta? Inconstient, pentru ca inca mai speram sa merg, desi stiam ca nu se mai poate. Pentru ca speranta moare ultima ("pacat ar trebui sa moara prima"). Pentru ca vreau sa scap, sa fug, sa ratacesc intr-un loc strain. Sa schimb peisajul. Sa schimb asfaltul incins in care se scufunda tocurile cu nisip, in picioarele goale. Sa schimb Rahova cu un hotel, unde nimic sa nu-mi aminteasca de nimeni si nimic.
Speranta si vis pentru o saptamana. Dupa, incep numaratoarea inversa si amplific visul sau inchid tot. Intre timp, ramane speranta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu